viscolul si noi/ repetabila iarna

s-a anuntat peste tot.
ninge

a venit
este aici
se dezlantuie
vant, zapada, toata recuzita este in scena.
actorii suntem noi
profitam de acest viscol pentru a merge ceva mai destrabalati pe strada
masinile parca se bucura, cu o bucurie betiva care ascunde in ea pericoul unui accident.
o acrosare mica
o tamponare
suntem insine mai infrigurati
mai insingurati
mai grabiti, de parca viscolul are un timp al lui care ne-ar apropia de sfarsitul vietii de cateva ori mai repede decat o zi insorita!
mai nervosi, de parca am incerca sa personalizam acest viscol si il intruchipam intr-un soi de persoana care ne vrea raul
care sufla sa ne darame
ne baga zapada in ochi
in pantofi

in case si masini.
ciudat mod avem noi oamenii, de a personaliza tot ceea ce ne trece prin cap, pentru ca nu stim o alta forma de " rafiuala" sau de idolatrizare, a vreunei pietre, a vreunui viscol, sau ierni sau primaveri
sau alte si alte lucruri care printr-o voire scurta parca au capatat viata.
au devenit asemeni noua
si asta numai pentru a ne putea rafui cu ele
sau a le blestema
sau a le iubi.
ca si cand nu mai avem alte persoane carora sa le impartasim aceste sentimente profund umane
dragostea, ura, frica, blestemul, toate sunt ale noastre pentru cei asemenea noua
ale oamenilor pentru oameni.
viscolul vine si trece
de fapt, pana sa inceapa a si trecut.
s-a spart precum un balon de sapun ce-l faceam cu un cerc mic de plastic in copilarie.
am trecut si prin viscolul asta.
ne-a adus ceva ce se va" topi precum zapada"
adica nimic
maldarul de sentimente ce l-au insotit ca un alai de caini flamanzi in zi de iarna calatorul, se duc odata cu el
noi cu ce am ramas
tot cu noi.
unii cu altii.
albeata infinita a viscolului, visul nostru de o viata curata si neintinata, transpus parca in realitate, se va duce.
ceea ce va ramane nu mai este la fel de alb.
suntem numai noi.
daca am gandi ca orice viscol vine, face ce face si trece, ca si orice apus de soare, ca si orice ploaie, si ca acestea sunt numai prilejuri pentru a noi sa ne avem, sa ne iubim, sa ne uram sa ne blestemam unii pe altii sau sa ne fie frica unora de altii,
nu am mai avea nevoie de a personifica viscolul
sau soarele
sau ploaia
ele nu sunt fiinte
iar sentimentele noastre sunt pentru cel asemenea noua
pentru fiinte
 viscolul cand vine face totul alb
 zapada pe care o aduce este un material diafan pe care noi il folosim pentru a ne juca unii cu ceilalti, atunci cand suntem mici
 e drept ca atunci cand suntem mai mari, ne razbunam si dam aceasta materie la o parte
 cand suntem si mai mari, atat de mari ca ne pregatim sa plecam , nici macar nu il mai dam la o parte
 il lasam, poate ca ceilalti, mai mici vor avea ce face cu el
 si noi privindu-i sa ne aducem aminte.
in mod straniu, asociem iarna cu partea finala a vietii noastre
 exista si romane cu aceste pretentii
oare uitam ca sub aceasta mantie alba( ce cliseu!), se naste deja cealalta viata?
viscolul, ploaia, iarna, canicula
 nu ne fac nici mai buni nici mai rai
 nu sunt fiinte
oricat de mult am vrea noi, in ratacirile noastre poetice sau de alta natura, sa le insufletim.

sunt fenomene care ne insotesc pe parcursul extraordinar al fiecaruia dintre noi.
sunt lucruri care au frumusetea lor
de fapt frumusetea pe care, noi, neindraznind sa o cautam si sa o gasim la ceilalti, le-o atribuim
 gasim ca este foarte frumos cand ninge
 desi frumoasa este persoana de langa noi
sa nu uitam ca frumusetea pe care o gasim la lucruri este aceea pe care nu putem, nu stim, nu indraznim, nu vrem sa o dam oamenilor.
celor carora de fapt le apartine
UN VISCOL FERICIT IN PIATA FOLOSITILOR