viscolul si noi/ repetabila iarna

s-a anuntat peste tot.
ninge

a venit
este aici
se dezlantuie
vant, zapada, toata recuzita este in scena.
actorii suntem noi
profitam de acest viscol pentru a merge ceva mai destrabalati pe strada
masinile parca se bucura, cu o bucurie betiva care ascunde in ea pericoul unui accident.
o acrosare mica
o tamponare
suntem insine mai infrigurati
mai insingurati
mai grabiti, de parca viscolul are un timp al lui care ne-ar apropia de sfarsitul vietii de cateva ori mai repede decat o zi insorita!
mai nervosi, de parca am incerca sa personalizam acest viscol si il intruchipam intr-un soi de persoana care ne vrea raul
care sufla sa ne darame
ne baga zapada in ochi
in pantofi

in case si masini.
ciudat mod avem noi oamenii, de a personaliza tot ceea ce ne trece prin cap, pentru ca nu stim o alta forma de " rafiuala" sau de idolatrizare, a vreunei pietre, a vreunui viscol, sau ierni sau primaveri
sau alte si alte lucruri care printr-o voire scurta parca au capatat viata.
au devenit asemeni noua
si asta numai pentru a ne putea rafui cu ele
sau a le blestema
sau a le iubi.
ca si cand nu mai avem alte persoane carora sa le impartasim aceste sentimente profund umane
dragostea, ura, frica, blestemul, toate sunt ale noastre pentru cei asemenea noua
ale oamenilor pentru oameni.
viscolul vine si trece
de fapt, pana sa inceapa a si trecut.
s-a spart precum un balon de sapun ce-l faceam cu un cerc mic de plastic in copilarie.
am trecut si prin viscolul asta.
ne-a adus ceva ce se va" topi precum zapada"
adica nimic
maldarul de sentimente ce l-au insotit ca un alai de caini flamanzi in zi de iarna calatorul, se duc odata cu el
noi cu ce am ramas
tot cu noi.
unii cu altii.
albeata infinita a viscolului, visul nostru de o viata curata si neintinata, transpus parca in realitate, se va duce.
ceea ce va ramane nu mai este la fel de alb.
suntem numai noi.
daca am gandi ca orice viscol vine, face ce face si trece, ca si orice apus de soare, ca si orice ploaie, si ca acestea sunt numai prilejuri pentru a noi sa ne avem, sa ne iubim, sa ne uram sa ne blestemam unii pe altii sau sa ne fie frica unora de altii,
nu am mai avea nevoie de a personifica viscolul
sau soarele
sau ploaia
ele nu sunt fiinte
iar sentimentele noastre sunt pentru cel asemenea noua
pentru fiinte
 viscolul cand vine face totul alb
 zapada pe care o aduce este un material diafan pe care noi il folosim pentru a ne juca unii cu ceilalti, atunci cand suntem mici
 e drept ca atunci cand suntem mai mari, ne razbunam si dam aceasta materie la o parte
 cand suntem si mai mari, atat de mari ca ne pregatim sa plecam , nici macar nu il mai dam la o parte
 il lasam, poate ca ceilalti, mai mici vor avea ce face cu el
 si noi privindu-i sa ne aducem aminte.
in mod straniu, asociem iarna cu partea finala a vietii noastre
 exista si romane cu aceste pretentii
oare uitam ca sub aceasta mantie alba( ce cliseu!), se naste deja cealalta viata?
viscolul, ploaia, iarna, canicula
 nu ne fac nici mai buni nici mai rai
 nu sunt fiinte
oricat de mult am vrea noi, in ratacirile noastre poetice sau de alta natura, sa le insufletim.

sunt fenomene care ne insotesc pe parcursul extraordinar al fiecaruia dintre noi.
sunt lucruri care au frumusetea lor
de fapt frumusetea pe care, noi, neindraznind sa o cautam si sa o gasim la ceilalti, le-o atribuim
 gasim ca este foarte frumos cand ninge
 desi frumoasa este persoana de langa noi
sa nu uitam ca frumusetea pe care o gasim la lucruri este aceea pe care nu putem, nu stim, nu indraznim, nu vrem sa o dam oamenilor.
celor carora de fapt le apartine
UN VISCOL FERICIT IN PIATA FOLOSITILOR

azi , Craciun 2013

nu am mai scris nimic de peste paisprezece luni.
 azi ma gandesc sa scriu o alta intamplare de aiurea.
 o intamplare din piata folositilor.
 care de cand nu am mai scris, este tot mai mare si are tot mai multi locuitori.
 care-si primesc rudele in vizita, in trecere
 si care isi fac mereu alti prieteni care adasta pe aici.
 povestind fireste, despre cate una-alta, de-ale lor sau de ale altora, inventate sau nu.
 si aceasta poveste se tese asemenea unui nou fir, sau poate nod, in tesatura de umbre si lumini care invaluie piata in a sa natura inrezistibila.
 intr-atata de irezistibila incat fiecare trecator prin viata, voieste sa vina macar o data pe aici, sa bea o cafea sau sa auda o istorie, nedandu-si de fapt seama ca este el cel care o va spune.
 atunci cand ajungi in piata, o naluca amabila iti impodobeste faptura cu o, hai sa-i zicem masca, pe de o parte pentru a te lasa liber sa te joci, iar pe de alta parte sa nu te recunosti nici tu insuti , daca din intamplare te-ai oglindi pret de vreo secunda si ceva, prin vreo istorisire insirata in geamurile vitrinelor pline cu obiecte, sentimente, imagini, amintiri, regrete, toate folosite.
 i-am zis asa , oarecum masca, intrucat ea nu iti ascunde doar figura.
 nuuu, iti ascunde si statura, si parul, si vocea, si obiceiurile, si de fapt te ascunde pentru rastimpul petrecut in piata, te ascunde de tine.
 parca te-ar trece la persoana a treia singular, vorbind si prezentandu-te pe tine ca fiind un altul.
 si nerecunoscandu-te intr-atat incat sa te identifici.
 aceasta masca are pe langa acest efect absolut benefic, inca un altul care de fapt va ramane amintirea care te va chema irezistibil inapoi, dorind sa locuiesti in aceasta piata;
 masca aceasta iti permite sa crezi despre tine ca intr-adevar poti si chiar esti un altul.
 caci cum altfel, nefiind tu acela despre care vorbesti la persoana a treia?
poti sa-ti inchipui sub aceasta masca perfecta, ca esti asa cum ti-ai dorit intotdeauna.
 ca nu ai defecte si ca nu ai gresit.
 ca ai avut sau ai familia perfecta
 ca ai iubit mereu femeia sau barbatul perfect pentru tine.
 ca ti-ai facut numai vacantele visate...... si cate si mai cate
de fapt aceasta masca este cea mai stralucitoare capcana-invitatie pentru cei care nu au inca curajul de a fi folositi.
 de a fi si ei insisi povestitorii propriei vieti

ai temerilor lor
 ai iubirilor lor
 ai esecurilor, viselor, dezamagirilor, surprizelor avute pana cand isi pun masca.
 de fapt avem atatea de spus despre noi, incat am umple piata numai de ascultatori.
si am povesti vreme dupa vreme.
am primi aplauze sau huiduieli, unii ar pleca catre alti folositi/mascati care au o poveste mai interesanta decat a ta.
 altii ar veni, dimpotriva de pe la alte  teatre, nu!
 si astfel ai incepe sa povestesti, intr-o tacere care te invita sa-ti dregi glasul, sa pui putina ordine-dezordine, in ceea ce vrei sa spui, sa faci un tur de orizont printre spectatori si sa vezi ca cei despre care vei povesti nu sunt pe acolo, sau nu par, la naiba, prea multe masti asta-seara in auditoriu.
 in fine, ce-o fi o fi, nu
 si incepi a depana , mirandu-te insuti de talentul acesta.
 cate povesti stii si nu ai fi zis.
 stii atatea povesti despre acela care este subiectul povestirilor tale?
si pe el insusi nu cred sa-l fi intalnit
 aaa, nuu, eu nu pot fi intr-atat de neghiob sa nu fi vazut asta sau asta.
 eu nu pot crede ca as fi ca acela despre care este vorba in poveste.
 si totusi, intr-atat de bine sa-l cunosc.
 si ceea ce cei prezenti nu vad/ stiu,
 este ca inca si gusturile povestii mi se perinda prin simpturi cand povestesc...
 obosesc, ei mai vor inca...
 mai ales vreo cativa, toti mascati...
- mai spune-mi continuarea la povestea aceea de la prima zi de scoala..... zice o masca ce pare a fi femeie, dupa glas usor mai in varsta
- te rog, cum a fost in ziua aceea in spatele casei? fata despre care este vorba in poveste a ramas cu el?
 intreaba cu un fel de sfiosenie in glas o alta masca . parca cu mult mai tanara.....
 si tu spui, fara sa se auda vreun cuvant de catre ceilalti:
- va multumesc ca m-ati ascultat povestind, ar mai fi multe de spus dar mai am niste spectacole la care trebuie neaparat sa ma duc sa ma uit...
trebuie sa o intrem pe doamna ce povesteste mai incolo ceva...
si pe domnul acela am sa-l intreb ceva...

 straniu, nu?
ei stiu atat de multe lucruri despre tine?
cum o fi posibil
 doar pe astea inca nu le-ai povestit...
 ar urma sa fie povestite data viitoare.
 iesi incetisor cu spatele, iti potrivesti masca sa nu cum asa se destrame, si o iei catre aiurea, in speranta de a intalni un spectacol care sa merite atentia ta...

un sunet strident iti suna in cap.
 intinzi mana aproape mecanic si pipaind, strivesti atat mecanismul care scoate acel sunet, de fapt vrand sa strivesti pur si simplu sunetul insusi, dimpreuna cu semnificatia sa....
 te trezesti si te duci sa iti faci aproape automat programul...
 spalat, imbracat, deschis ochii, pus fularul la gat.......
 la naiba, azi ESTE CRACIUNUL!
uluit de descoperire, parca regreti tot ce-ai facut pana acum, fara sa deschizi ochii, sa vezi bradul si celelalte....
-alo, neata, la multi ani..... daaaa..... hai pe la mine sa bem o cafea si sa iti povestesc....
 -vii, te astept.... nu am nevoie, am de toate, mersi.... e craciunul, nu!

ziua de dupa

azi am inceput ziua , straniu animat de un sentiment neincercat de multa vreme.

am inceput dis de dimineata, uitandu-ma printre arabescurile alburii ale perdelei de la geam, suprapuse peste filtrul verzui al draperiei care lasa sa intre numai o bucata din lumina zilei.
am vazut un soare insistent care dorea sa intre.
l-am lasat in casa.
mi-a intors favoarea de a-l lasa, parca incarcandu-ma si mai mult cu acea, hai sa-i zicem bucurie inexplicabila si din aceasta cauza foarte fragila.
sperioasa, gata sa dispara la cel mai mic zgomot.
m-am echipat cu o cafea buna, cu pantalonii cei negri, cu ganduri albe si am plecat din casa, ca sa fiu mai inafara.
fara sa stiu exact incotro o voi lua.
aveam cateva planuri, minutios puse la punct.
trebuie sa dau niste telefoane, sa stabilesc niste intalniri.
pornesc cu masina prin trafic si ma asez linistit la rand, incercand sa nu dau prea mare importanta asteptarii. nu de alta dar importanta prea mare ar fi izgonit bucuria matinala inca agatata de mine.
pe banca din statia de troleibuz de pe sensul opus este o batrana care are langa banca, asezate pe asfaltul trotuarului doua sacose verzului, din acelea cu bretele.
doamna statea linistita, profitand probabil de vremea neobisnuit de minunata, un cadou de jumatea lui octombrie, si care probabil profitase deja de vreun pret mic sau alte alea de la vreun magazin cu pretentii situat prin spatele blocurilor, avand ambele plase pline.
stand asa la stop si contempland muzica matinala de la radio muzical, la vreo cativa metri de scena cu doamna cu plasele, apare un pui mic de pisica maroniu, vargat, care mergea in stilul acela care prevesteste la pisici ca vor vana ceva.
mergea cu picioarele stranse, vrand parca sa nu fie observata de victima.
victima statea pe banca langa sacose si astepta troleibuzul.
pisicuta se apropie usor si intra repede in sacosa doamnei, iesind imediat de acolo cu o punguta mica de plastic din cele in care se pun mezelurile in supermarket, cand se cantaresc, gata taiate fiind.
pur si simplu a luat punguta si a fugit inapoi dincotro venise.
m-a amuzat teribil scena.
mi-a parut rau ca nu am filmat-o.
probabil ca era greu de crezut de catre eventualii spectatori ai inregistrarii, ca nu este regizat.
pisicuta aceea mi-a facut ziua.
am dat primul telefon ...... nu a raspuns..... am trimis un sms ....
am dat apoi al doilea telefon...... nici acesta nu a raspuns......am trims un sms
maine ar fi trebuit sa plec in afara bucurestiului cu ceva treaba.
am dat un telefon. mi-a raspuns spunandu-mi ca nu mergem maine. alta data.......
am sunat un prieten la care trebuia sa ajung mai tarziu..... a raspuns...... am ajuns la el si am baut o cafea.
din vorba in vorba am ajuns la conluzia ca mi-ar fi pofta de sarmale cu mamaliga.
deci "incaleca" pe masina cu amicul si haide la vanatoare de sarmale.
intaiul loc vizitat nu avea sarmale.
" aaaa, sarmale,,, daca nu avem o nunta sau botez sambata sau duminica, nu gatim sarmale, zice al doilea loc vizitat. poate o ceafa ceva la gratar...."

" haide la cora, fu scurt impulsul... acolo parca au mereu , nu? si iata-ne la cora.
 lume multa, cumparatori putini.
 intram, dam o raita pe la haine, apoi glont la mancare. sarmalele stateau cminti intr-un recipient .
" luam si un ardei umplut? fu intrebarea
" desigur" . "deci doi ardei umpluti si cateva sarmale, impreuna cu doua poartii de mamaliguta"
 deja ne lingeam pe buze.
desigur si o bere pentru prietenul meu.
si gata, fuga acasa sa ne potolim pofta.
........ intre timp nici un raspuns la mesaje si nici altele ....
 ajunsi acasa impartim frateste cele cumparate si ne apucam cu mare pofta sa mancam...
 sarmalele praf, cu varza nefiarta .... ardeii buni.... si totul la fel de scump ca la restaurant....
 totul se petrece in tara care ar putea sa-si puna pe steag sarmaua ca motiv de mandrie nationala.
terminam de mancat, impartasim aceeasi impresie despre chestia asta...
pare ca aia cu pomul laudat si cu sacul...
se face ora la care-mi dau seama ca ziua arata cu totul altfel decat parea dimineata
 dimineata parea promitatoare, acum era goala....
 sun un alt prieten...... nu-i merge tastatura.... o tastatura imbecila de doi lei.
zic" baga chat cu voce"
 asa face si dup aia zic" incercam un hangout?"
"desigur, vine raspunsul celuilalt prieten....."
 la care vazandu-ma cu el, continui:
" hai sa facem asa. eu merg cu tine virtual in masina lasand aplicatia deschisa pana ce ajung la tine.... sa vedem daca este continua"
" ok, vine raspunsul"

 ies din casa aflata la etajul trei din pantelimon, intru in masina, conduc pana in centru, langa cartierul evreiesc intru in bloc iau liftul si ajung la etajul trei. tot trei. aplicatia merge.

 asta a fost singurul lucru care mi s-a intamplam mie azi.
caci cel cu pisica i se intamplase ei si batranei.
eu doar vazusem asta...
aaa, si in plus am mancat la prietenul meu prajituri. 
minunate. 
el are mereu prajituri minunate....
 am ajuns acasa, si m-am apucat sa scriu acestea,
parca vrand sa ma spal de ele .....
ziua aceasta a fost ca multe altele,
fara nimic... poate maine.....cine stie...
oare zilele acestea  sunt nefolosite sau sunt  folosite aiurea?
as vrea ca macar bucuria sa fie si a zilei de maine...... a zilei de dupa aceasta. si soarele. si eu...

nadir inca

...... te duci cu mintea, cu ceea ce numesc unii" ochii mintii" pe drumul către nadir.

drumul acesta este un parcurs intern urmat de unul extern.
ca și cum poarta către infinitul de dedesubt este trecerea prin tine.
este o cădere prin tine către infinit.
este o cădere, opusul unei înălțări. ce este de fapt căderea?
ai putea zice simplu; este opusul ridicării, al înălțării.
după cum nadirul este opusul zenitului.
căderea, vezi tu, este singura forma de a respecta ordinea lumii.
ordinea acestei existente a cărei axioma singura este dezordinea însăși  căderea este starea naturala a dezordinii. aspirația dezordinii de a întâlni ordinea, de a rămâne  căci dezordinea este efemera, pe când ordinea, care anulează timpul ca entitate, pare prin comparație veșnica.
sunt la nadir încă  sunt foarte obosit, sunt bolnav fără boala, sunt la un nivel energetic foarte redus și atunci scriu ceea ce gândesc acum.
când ma uit în jos, vad ca trebuie sa merg mai întâi prin mine, pentru a putea ieși apoi către nadir, prin cădere.
și ochii, plini de tot ceea ce au văzut în aceasta viata și au transmis ca mesageri ai imaginilor, sublima în mesageri invizibili, care vor transmite ' imagini ce le vor fi împărtășite de nivelele prin care vor trece, vrând sa ' vadă' nadirul.
mai întâi ajung acolo unde am' mirosit' toată viata tot felul de lucruri.
am mirosit frica, bucuria, floarea din glastra, iarba proaspăt tăiata, ciorapii de la ora de sport.
am mirosit femeile pe care le-am cunoscut și sarmalele făcute de mama.

am mirosit mizeria și sublimul vieții.
transform și astea în imagini și merg mai departe.
apoi ajung acolo unde am gustat din aceasta lume.
am gustat din laptele lumii. din dulceața ei.
din buze. din cafele și spirturi. din țigări și din sănii cei mai buni din lume.
am gustat transpirație și supărare.
am mai gustat și gustul acela....... de remember........ 

tot felul de lucruri am gustat. și ma bucur pentru asta.
tot acolo sunt și toate cuvintele ce le-am rostit vreodată.
'mama', foame, frica, sete, prieten, lumina, poezii, înjurături  minciuni și lucruri de care mi-a fost rușine de cum le-am rostit, sperând sa nu fie ținute minte.
lucruri de care sunt încă mândru , deși poate doar eu le mai știu aparent spune.
am rostit lucrurile altora pretinzând ca sunt ale mele.
și ale mele dându-le drept ale lor.
doar adevarul cred ca nu l-am rostit niciodată  nu știu ce este asta.
cred ca este unul dintre acele lucruri care se afla fie la orizont, fie la zenit, fie la nadir.
păzit de gardianul care păzește depărtarea de tine.
am încercat sa vorbesc cu mine despre tine. nu știu ce a ieșit
am încercat sa vorbesc cu mine despre mine.
poate de aia sunt acum la nadir
am încercat și am vorbit câte și mai câte............
apoi merg mai departe la ' sfânta sfintelor' locul unde se spune ca se afla tot felul de lucruri;
iubirea, ura, gelozia- inima- chiar viata însăși s-ar afla acolo.
ce bine ar fi sa fi putut rosti acum un adevăr, dar nu, nu am rostit niciodată unul.
nici eu, nici tu. nimeni.
dezordinea nu îngăduie adevarul.
căci adevarul este fără timp, în vreme ce dezordinea înghesuie totul într-un timp care cel mai adesea este meschin, repede
în locașul cu pricina, pe unde se perinda tot sângele meu, care începe drumul cu mine și la fel îl și termina, este așezată toată ființa noastră, zic vechii
iubirea ar fi acolo? mi se pare stupid dar nu este treaba mea asta.
ei susțineau sus și tare ca știu și zic adevarul. EI!
acolo fiind sediul vieții și a tot ceea ce tine de asta, este și sediul morții .
locul este tot o mișcare pana când, atunci când sta, totul s-a dus. deodată.
și merg mai departe pe acest parcurs, către locul unde am depozitat tot ceea ce poate mi-a fost, asa am gândit eu, necesar pentru a trai.
am mâncat mere, am băut apa, am mâncat carnea animalelor care mi-au fost date de strămoșii mei spre mâncare  fructele copacilor.
rădăcinile plantelor și semințele lor.
lucruri bune și rele, lucruri folositoare și nu prea.......... am aruncat peste ele vinuri scumpe și poșirci  am înmuiat fructele și cărnurile cu băuturi cu nume care mai de care mai ciudate. și asa am adăugat și la mirosuri o grămadă de lucruri, și la cuvinte noi și noi adăugiri  am iubit și mâncarea și băutura și încă le mai iubesc.
merg în jos cu o viteza care nu ma lasă sa contemplu tot ceea ce găsesc în cale.
nu ma lasă aceasta graba, acest timp precar pe care-l am în drumul către nadir,sa iau cu mine tot ce as putea lua.
 'de ce sa iei toate acestea?'
 nu sunt ale tale? unde vrei sa le duci? dacă acolo este deja plin de altele, mai bune, mai frumoase, mai multe? ce vei face cu acestea? le vei lăsa de izbeliște în vreun cotlon murdar , aruncate căci unde în alta parte?
lasă-le mai bine aici, mangaiele cu ochii însa urmează-ți drumul către nadir.

oare de este atât de plăcută căderea?
cel ce urca pe munte se uita mereu în spatele lui, dornic sa vadă ce a lăsat în urma.
cel ce coboară are natural anulata aceasta opțiune  ai văzut pe cel care coboară de pe munte sa se uite înapoi  nu cred, nu-mi aduc aminte.
însă cine sunt eu? sunt unul care nu a putut rosti niciodată vreun adevăr. acesta sunt.
adevarul este ca nu am rostit niciodată vreun adevăr. tare asta.
mai jos, pre aceasta cale, parca la o răscruce de spatii, zace sămânța neamului din care am venit. pe care eu o duc mai departe.
dau și altora din ea.
mai dau și pe de laturi, căci trăim într-o lume a dezordinii.
am dat și altora, căci amestecul de sămânța este o esență a firii.
ca sa nu para o corvoada aceasta purtare și răspândire  sămânța conține în ea niște ingrediente magice. care ma fac sa gândesc ca tare trebuie sa fi fost genial cel ce a lăsat-o astfel.
ori de câte ori face ceea ce este de făcut cu aceasta sarcina, ai un bonus.
o bucurie. o stare incredibila, destul de greu de ajuns în alte condiții  de parca sămânța este învăluită într-o promisiune magica.

singura promisiune ținută imediat. 
de aici deduc eu, ca trecerea seminței prin neam, mai departe și împărțirea ei către te miri cine, este un mare lucru.
despre asta voi vorbi alta data.
sămânța este prea importanta spre a-i expedia subtilitățile și nuanțele în câteva rânduri.
merg acum în jos, pe sleaurile formate de cele doua coloane care susțin locuința lacustra care este corpul meu. sau al tău .
orice corp este un fel de locuință lacustra, alcătuită sa rămână deasupra apei. a primejdiei. a vremurilor sale....
ajung la tălpile picioarelor mele. picioarele care m-au dus unde am vrut eu. unde au vrut alții  unde au vrut ele........
am avut ocazia de a schimba câteva vorbe cu un bătrân înțelept, pe care lumea-l credea dus . adică nebun.
 venise vorba despre mine. ce fac eu? m-a întrebat bătrânul
' nimic' am zis eu atunci, veninos și tâmpit' nimic'.
 ' da, da, da, apoi asa este, răspunse cu greu bătrânul, nimic'
'apoi nu-i bine asa taica' zise la un răstimp  era un venerabil ajuns la vârsta în care ai în spate desagii plini cu merinde de drum, dar s-au cam terminat drumurile.
asa ca încerci sa dai din posmagi unor tinerei, asa ca tine si ca mine, care fie întreabă la ce este buna mâncarea aia, fie zic ca au și ei de acasă și nu le trebuie.
alții mai nou zic ca pe drumurile lor, la fiece pas se găsesc bancomate și benzinării și fast food-uri de unde-și pot lua merindele necesare.
și ca dacă se grăbesc sau ajung când trebuie primesc și niște cadouri.
nefericiții care nu înțeleg ca singurul cadou ar fi cel de la tine, cel cu desagii plini și drumuri puține.....
' da sa-ti spun ceva despre tine, mai zise acela. ia aminte la mine. ochii ți au fost dați pentru vedere, asa-i? întrebă"
abținându-ma sa nu pufnesc în ras răspunsei' desigur, nu și tuturor așișderea?'
' ba da, numai ca aici vine ințelepciunea  care numai a unora este; ochii ți au fost dăți spre vedere. buuun.
acum însă  ei vad ceea ce le arăți tu.
sau dacă tu nu le arăți nimic, ei nu-și pierd capacitatea, însă vor cauta aiurea sa vadă  ca deh, ei sunt pentru văzut  deci dacă tu, dragule, nu le dai de văzut, nu înseamnă ca sunt închiși. înseamnă ca tu vei vedea ce-ți vor arata ei. '
'mâinile sunt date omului sa le folosească  dacă le folosești cum vrei tu, ele asa vor face și-ți vor arata folosul lor.
 dacă însă nu le vei da de făcut nimic, nu uita, rostul lor este sa facă  deci își vor găsi singure de facut ceva.
și vei vedea atunci lucrul făcut de mâinile cărora tu nu le-ai dat nimic de făcut'

' picioarele iți sunt date sa te ducă unde vrei tu.
ai grija sa le spui mereu unde sa meargă,  căci ele singure cine știe încotro te vor duce și apoi s-ar putea sa regreți sau sa fii departe de locul în care le mai puteai spune încotro, nu?'
am rămas copleșit de ce zisese bătrânul,
am înțeles ce aveam de înțeles și m-am pierdut imediat printre ceilalți , în  mulțimea celor care-și cautau un rost în piața folosiților.

nadir

nadir. 

un cuvânt inventat de oamenii din orientul mijlociu, cei care sunt tributari unui model ciclic, circular al lumii, vieții și existentei, pentru a întregi reprezentarea tridimensionala a evenimentelor.

atunci când ești cu picioarele pe pământ  ai un plan și doua puncte care iți realizează un sistem de orientare în viata:

- consideram o linie imaginara care ar uni creștetul capului cu călcâiul privitorului. aceasta linie, prelungita către cerul de deasupra capului, l-ar înțepa pe acesta, undeva la infinit, într un punct numit zenit.

- aceeași linie , prelungita însă în jos, prin călcai  către centrul pământului  si dincolo de acesta, va întâlni un alt cer, cel de dedesubt, la un altfel de infinit, într-un punct numit nadir.

- iar planul care se desfășoară înaintea ochilor privitorului, atât de departe cât pot vedea acesta  deschiși sau închiși, atunci când te rotești, se numește ca fiind orizontul fiecăruia, centrat în el însuși.

cred ca cea mai buna asemănare a celor descrise cu un obiect familiar copilăriei fiecăruia, ar fi un titirez.

copil fiind, în vreun parc, acasă  pe camp sau în vreun castel luxos cu săli imense frumos ornamentate, ne învârteam, încercând sa cucerim lumea, pana cădeam, un pic amețiți însă încântați.

pentru a " vedea " zenitul, ar trebui ca sa ne uitam "în sus", adică într-un fel de exercițiu de îndrăzneală subita, sa ridicam capul amenințător către cerul de deasupra. lumina ne orbește în scurt timp, chiar și în lipsa soarelui, semn ca nu suntem în cea mai buna poziție  ca și cum un gardian ne-ar avertiza:' este periculos sa te uiți prea mult în sus. iți vei dori sa nu mai apleci capul ori asta este starea ta naturala; cu capul plecat"

pentru a putea cuprinde întreg orizontul, dealtfel în mod pervers pus sub ochii noștri imediat, fără putere de tăgadă,  ar trebui sa ne " învârtim  într-un continuu. 

căci ceea ce am vedea dacă nu ne-am învârti, ar fi numai un mic fragment din orizontul pus la dispoziție, și ar fi păcat. 

învârtirea prea susținută însă, ne va genera amețeală,  ca și cum un alt paznic pus anume acolo, ar zice" nu este bine sa te învârti prea mult, orizontul nu este posibil a fi cuprins de tine mereu, întrutotul. nu ai putea sa te învârti pe atât de repede, încât sa-l cunoști  și sa nu plătești asta cu viata". 

chiar dacă este " sub ochii tai". 

ce paradox.

nadirul însă, este cel mai greu de intuit dintre aceste repere fiintiale.

ca sa te uiți și sa " vezi" zenitul, te uiți deasupra ta.

ca sa vezi orizontul, te uiți de jur- împrejur

ca sa vezi nadirul, ar trebui sa începi prin a-ți trece privirea prin tine. 

căci nadirul este infinitul de sub praful aflat sub tălpile picioarelor tale. 

ar trebui sa închizi ochii și sa-i trimiți pe aceștia într-o excursie inițiatică extraordinara, care va începe cu tine.

ochii vor " cobora" în nas, văzând tot ceea ce ai" mirosit" în aceasta viata.

apoi vor merge" în gura", cautând sa vadă tot ceea ce a ieșit sau intrat pe aceasta poarta, către sau dinspre tine.

vor merge mai apoi în inima și vor vedea tot ceea ce din greu încerci sa ascunzi acolo, în " sfânta sfintelor'

apoi se duce în stomac , căci nu-i asa, suntem ceea ce mâncăm

vor merge cei doi călători gemeni mai departe către centrul plăcerilor noastre sexuale, cautând sa vadă cu ce ne-am putea " lauda" ca trofee primite sau smulse în turnirurile vieții noastre, a fiecăruia.

vor mai vedea aceștia și picioarele care vor povesti celor doi vizitatori vremelnici, toate drumurile unde ne-au dus, casele și oamenii după care ne-au alergat, sau de la care ne-au depărtat.

vor mai asculta și povestea tălpilor care au călcat sub greutatea proprietarului, gâze, viermișori  frunze uscate, iarba verde, nisipul plajei, piatra munților  covoarele din casa mamei, mochetele din casa iubitei  sufletele celor ce și le-au pus sa ne fie ajutor la călcătură și peste care am călcat cu sau fără voie.

după ce aceasta călătorie se va fi terminat, ochii vor fugi către infinitul de jos, ducând acolo cu ei tot ceea ce au adunat. 

la infinitul de jos, aflat sub picioarele noastre, numit nadir, vor ajunge " cât ai clipi din ochi"

nu din ochii deschiși, ci din cei închiși.

 nadirul este locul cel mai de jos. 

pe nedrept gândit drept locul unde nu ar trebui sa se afle nimic. 

și unde nu ar trebui sa ajungi nici tu.

eu cred  ca nadirul este, fără doar și poate, locul unde am cea mai mica energie. eu și zodia mea. 

locul unde soarele este la mijlocul somnului sau, cel mai adânc somn, numit de mine noapte.

nadirul este miezul nopții zilei de ieri.

este în același timp și miezul nopții zilei de maine.

la nadir te simți sleit de puteri. de idei. de plăcere. te simți aproape bolnav, fără boala. 

iți dorești un fel de singurătate, căci nu îmi place sa ma vadă ceilalți astfel.

este locul unde arat urat, unde sunt la minim, unde strălucirea este doar o amintire, bucuria un vis.

nimeni nu-și dorește sa ajungă la nadir.

și acum am sa-ți spun un secret, poate cel mai mare secret. 

nadirul nu are un paznic. 

zenitul și orizontul au fiecare câte unul( unii zic ca ar fi același, deghizat anume ca sa înșele; nu știu aceasta)

ca sa ajungi la zenit, acolo unde noi toți împreună și fiecare ne dorim sa ajungem,trebuie sa fii îndrăzneț  sa ridici capul. sa înfrunți cerul. sa-l obligi sa te accepte, începând chiar cu privirea ta, prima aruncata.

paznicul anume pus acolo, va încerca sa te amețească  sa te facă sa înțelegi ca doar privirea către acolo este deja un privilegiu. ajunsul la zenit poate fi doar un vis.

ca sa ajungi la orizont, jocul este încă și mai înșelător, fiind în aparenta și mai la îndemână pentru fiecare;

mai întâi în care parte sa o apuci, fiind orizontul generos împrăștiat de jur împrejurul tău. o infinitate de posibilități.

 în fine, te hotărăști pentru o felie mica de tort, iți iei cu tine haina, desaga cu merinde, cântecul ce ai fost învățat  și pleci într acolo. numai ca pe cât de mult mergi, pe atât de departe rămâne el, orizontul.

acela pe care le-ai ales. cele pe care nu le-ai ales, nu se îndepărtează  ci doar acesta. 

poate pentru ca paznicul are grija sa păzească depărtările de apropierea ta periculoasa. 

de ce ar păzi cineva depărtările? 

vezi tu, atunci când am încercat ca tot omul , sa ridic semeț capul către cer, acolo unde este zenitul, am făcut o mai întâi ziua. 

am fost orbit, amețit  am căzut înăuntrul meu ca o musculiță beata, imediat. 

paznicul ma observase și ma trimisese înapoi cu porunca de a nu mai încerca.

am ridicat capul apoi noaptea, crezând ca și paznicul doarme, asemeni celorlalți și ca l-as păcăli astfel. 

nu mi-a mai trimis lumina sa ma pedepsească  însă pe măsură ce priveam, cerul se umplea cu imagini, animale, eroi, zei, care sa ma facă sa înțeleg ca ei nu pot fi priviți decât de jos în sus. mi-am pus o dorință și am ales o stea. 

am zis ca atâta vreme cât acea stea va străluci  dorința va dăinui  uitasem sa vorbesc și despre mine. 

steaua dăinuie și azi, dorința pribegește căci creatorul ei este de mult sub plapuma de pământ a uitării.

apoi m-am uitat la orizont zicându mi ca de fapt a fost creat pentru mine. 

ca este " orizontul meu", care este mai mare și mai mult decât al tău.

am ales la repezeala un azimut, căci era mare graba sa plec din locul unde eram, sa-mi cuceresc orizontul. am plecat și am încercat ceea ce ți-am spus mai devreme. 

am găsit mirajul paznicului depărtărilor  cu grija lui eterna de a îndepărta ceea ce deja era departe de mine, de a ascunde la orizont tocmai ceea ce exisa acolo pentru mine.

acum însă ma pregătesc sa explorez nadirul. 

se zice ca acolo nu este paznic.

se zice ca ma aflu acolo deja atunci când as vrea sa pornesc înspre el. 

este foarte ciudat acest nadir.

este mijlocul nopții zilei care a fost. este și mijlocul nopții zilei care va fi. 

și acolo unde cele doua zile își iau una de la cealaltă puterea, acolo este locul unde fiind, vreau sa ajung.

maine vorbim despre asta. 

întrebare: vrei sa mergi cu mine la nadir?

soldatul tacut

ieri dimineata am fost cu un prieten sa-mi schimb placutele de frana la masina. indeletnicire regulata dealtminteri.
prietenul meu are un prieten care lucreaza impreuna cu alti doi-trei amici la un fel de service improvizat.
fac treaba buna pentru cei din cartier.
am ajuns acolo in jurul orei opt jumatate dimineata, cum ne spusese amicul amicului, caci atunci era el liber pret de vreo cateva zeci de minute cat ar dura aceasta operatie.
am ajuns, " salut", "salut", " cum merge?", " bine".
am bagat masina in curte.
ce sa facem , eu si cu amicul, pana se rezolva treaba?
" este aici, la vreo cateva curti, pe aceeasi parte cu noi un loc unde  se poate bea o cafea, caci este dimineata. numai bine pana termin eu, va faceti de lucru"
ne ducem cateva garduri mai incolo.
un soi de magazin/ carciuma, cum intalnesti destule prin marginile oraselor, la zonele unde sunt case.
in curtea casei, cateva mese, scaune. wc-ul  langa intrare. in fundul acestei curti, separate de restul prin panouri si acoperita similar, sa nu ploua, era un magazinas. in fapt o camera din casa proprietarului.
intram, si luam doua cafele la un automat din acelea care se gasesc in zilele acestea pretutindeni, ca semn al civilizatiei.
bune cafele altminteri, in niste paharute mici, normale, maronii.
ne asezam la masuta care era situata intre intrare si toaleta.
incepem o scurta serie de taclale. de dimineata, cam dezlanate.
asa , sa mai treaca timpul.
nu eram decat noi doi in acel moment in curtea improvizata pe post de bodega.
cate cineva intra catre magazin, iesea, nu ramanea.
dupa cateva minute a aparut el.
il voi numi mai departe SOLDATUL TACUT.
mai intai sa ma rexplic de ce acest nume, total impropriu pentru ora si locul unde ne aflam.
s-a ivit pe poarta care servea drept intrare, tacut.
imbracat in pantaloni maronii , sau orice alta culoare din zona asta.
un fel de geaca, cu maneci lungi, cam de aceeasi culoare, parca cu dungi.
in spate un rucsac negru, micut.
in cap o sapca.
intra scurt, punand usor si foarte repede rucsacul pe prima masa care-i iese in cale. la 2 metri de noi.
amicul meu fiind cu spatele, nu vede aceasta intrare.
lasa rucsacul acolo si se duce catre fundul curtii, la magazin.
ei, poate vreo paine, un pachet de tigari, sau din astea de inceputul zilei, gandeam eu, intre doua fraze dezlanate schimbate cu amicul.
iese dupa scurt timp, avand in mana o sticla de vin din cele la trei sferturi, desfacuta, si o sticla de apa minerala.
a, si un pahar asemanator celor din care beam noi cafeaua.
lasa acestea pe masa  si cu o agilitate desavarsita, ca un meserias care-si desface sculele, toarna repede exact cat ii trebuie in pahar vin.
apoi deasupra completeaza cu apa.
totul foarte repede.
parca inainte sa puna sticla de apa inapoi pe masa, cu cealalta mana ridica paharul catre gura si-i desarta continutul.
fara sa clipeasca. 
pana in acel moment parea absolut absent, de parca un fel de robot facea aceste miscari.
in liniste.
dupa ce a dat pe gat continutul paharului, in ochi i-a licarit ceva ca o stralucire. parca s-a trezit. 
repeta miscarile minutios, de data asta fara graba.
isi aprinde o tigara si trage cateva fumuri pana toarna vinul in pahar si completeaza apoi cu apa.
in acest timp nu a scos tigara din gura, parca nevrand sa piarda ceva din asta. pufaia scurt ca un fel de mic vaporas.
de cateva ori.
lasa sticla de apa pe masa, abia atunci asezandu-se pe un scaun.
pret de cateva secunde.
ridica paharul si-l duse la gura.
nu-l mai goli de tot ci partial.
mai trase vreo doua fumuri din tigara.
din a doua incercare insa, goli tot ceea ce mai ramasese in pahar.
priveam acestea cu absoluta concentrare si detasare in acelasi timp.
parca eram hipnotizat incercand sa vad cu o viteza mai mica decat cea cu care se desfasura ceea ce iti redau aici.
dupa ce termina paharul, incepe sa stanga armamentul;
cu tigara in coltul gurii, pune tacticos dopul la sticla de vin, apoi la sticla de apa.
le vara pe amandoua in rucsac.
si paharul, desigur.
fara sa vada , fara sa vorbeasca, fara sa fie prezent, ridica rucsacelul, si-l pune pe umar se intoarce si pleaca.
isi bause " cafeaua de dimineata".
tacut.
cateva minute dupa ce a plecat, inca gandeam la cele surprinse.
fara sa-mi dau seama imi aparu in minte bunica.
in postul pastelui si in celelalte posturi avea un obicei pe care-l stiam de cand imi puteam aduce aminte ceva.

dis-de-diminteata se trezea, si inainte de a face orice altceva se ducea in coltul odaii, unde era o icoana micuta, rotunda, care avea in partea de jos un pahar din acelea din care batranii isi puneau ventuze, mestesugit sustinut de un cerc de metal si in care era pusa in ulei, o festila de vata rasucita, care devenea un fel de fitil care ardea, facand astfel o candela acelei icoane.
bunica avea intotdeauna grija seara la culcare sa ingrijeasca candela sa nu se stinga noaptea. asa era ea, bunica.
ei si bunica, dis de dimineata, de cele mai multe ori inainte de a ne trezi noi, se trezea, se ducea la icoana, facea o cruce mica si scotea o sticla cu agheasma. agheasma mare sau mica, luata de la biserica, de la popa burlanescu, cu care era prietena din timpul razboiului.
lua in absoluta liniste( noi mai dormeam, intreaga casa era scufundata in liniste) sticla, ii scotea dopul care era din pluta invelita in hartie cerata, si punea intr-un paharut care era tinut numai petru asta, un dop de agheasma.
fara sa clipeasca, fara sa verse cumva pretiosul lichid, sansa vindecarii sufletului.
punea in pahar, mai facea o cruce si o dadea repede pe gat.
" ca sa ne fie bine maica", raspundea cand o intrebam de ce ia agheasma.
"spala pacatele, ajuta la sanatate, este apa sufletului", zicea bunica. "asa am invatat de la mama, asa fac. in post trebuie sa iei, cand te simti strain, slabit, suparat, bolnav, la nevoie. sufletul are nevoie de asta, dupa cum corpul are nevoie de mancare"
bunica lua cu exactitate aceasta aghiasma, in fiecare dimineata, tacut, scotand sticla de agheasma de unde era pusa, avand un paharel, punand repede , cu grija si exact cat trebuie, facand repede o cruce si dand apoi pe gat.
" sa ne fie de bine, mama", asa zicea.
de ce mi-oi fi adus aminte de bunica? pentru ca femeia in varsta, ajunsa la finalul calatoriei, stia ce-i trebuie pentru suflet.
o gura de agheasma luata dimineata, pe nemancate.
semana ritualul bunicii in mod bizar cu cel facut de cel vazut de mine in dimineata asta? desigur.
..............
in odaia mititica, medicul pleaca , dupa ce l-a consultat pe cel mic.
: sa-i dati ce v-am dat eu, sa bea inainte de masa, dimineata, si din sase in sase ore, solutia, ca sa se faca bine"
"asa voi face, domnu' doctor" spune mama vizibil usurata.
 "nu va faceti griji, o sa-i scada temperatura si in cateva zile va fi bine"
" va multumesc". " la revedere"
intr-un paharut mic, mama pregateste solutia pe care copilul va trebui sa o inghita spre a-i ajuta fragilul corp sa lupte cu boala si sa se faca bine.
raceala il pusese la pat in cateva ore.
avea febra mare.
transpira abundent.
micutul era aproape speriat si coplesit de ceea ce i se intamplase.
" sa bei tot, pana la fund, dintr-o singura inghititura. nu e rau la gust. domnu' doctor a zis ca saptamana viitoare, caca-ti iei medicamentul, poti sa iesi la joaca. sa te duci la scoala. dar mai intai trebuie sa iei medicamentul"
" nu doare? intreba cu o voce stinsa de boala, copilul"
" nuuu, cum sa doara, inghiti repede si gata. da-l pe gat, mama.
uite am si niste suc pentru tine sa bei dupa aia. din asta de-ti place tie"
copilul ia cu manutele lui mici, paharutul plin pe jumatate cu un lichid de o culoare galbuie.
il duce catre gura, uitandu-se in tacere la mama sa
" haide, da-l pe gat si gata. sa bei tot sa te faci mare. haide ca te asteapta copii " zise mama zorindu-l.
micutul duse paharutul catre gura si dintr-o inghititura, goli continutul.
se stramba tot si mama in dadu sa bea un pic de suc.
" gata, ai vazut ca nu e greu. bravo baiatule. asa sa iei mereu medicamentul dat de doctor, ca sa te faci bine.
o scurta inghititura si gata, il dai pe gat"..........................................
soldatul vazut in dimineata asta avea o varsta oricare intre douazeci si sapte de ani si optzeci si trei.
nu stiam ce varsta sa-i dau.nu cred ca avea una . daca avusese si-o pierduse
era imbracat ponosit, cu hainele lui maronii, sau de o culoare incerta.
avea un rucsac in spate.
parca venea de la un razboi pe care-l pierduse.
ori el pierduse razboiul, ori se pierduse pe sine, asta nu se mai stie.
avea figura unui condamnat la tacere, singuratate.
a venit usor, a facut ce avea de facut, a plecat la fel.
abia se mai simtea un pic fumul tigarii in aer.
amestecat cu un miros de piersici  stalcite dintr-o lada din curte, puse sa fie date la gunoi, si mirosul subtil al vecinatatii toaletei care-si avea usa la un metru de mine.
si ma gandeam eu, in timp ce vorbeam cu amicul meu:
UNDE, PE DRUMUL DINTRE PAHARUTUL BAUT PENTRU VINDECAREA CORPULUI BAIETELULUI, DE O GRIPA CU FEBRA, CA SA SE FACA BINE, SI PAHARUTUL PE CARE BUNICA, AFLATA LA CAPATUL DRUMULUI, IL DADEA PE GAT IN FIECARE DIMINEATA, SA-SI VINDECE SUFLETUL PENTRU TRECERE, SA FIE CURAT, UNDE ZIC, SE SITUA PAHARUTUL ACESTUI SOLDAT?
"da-l pe gat tot odata, sa te faci bine repede, sa poti sa mergi la joaca cu copii" zicea mama copilului...............

fara sa verse vreo picatura din pretiosul lichid, bunica dadea pe gat, din paharutul ei, agheasma.
" spala pacatele, ajuta la sanatate, este apa sufletului", zicea bunica. "asa am invatat de la mama, asa fac. in post trebuie sa iei, cand te simti strain, slabit, suparat, bolnav, la nevoie. sufletul are nevoie de asta"................

oare in paharul soldatului ce se ascundea? un medicament pentru corp sau pentru suflet?
multe ar mai fi aici de zis, dar soldatul plecase inainte sa-l intreb.
tu ce crezi? ce istorie ar avea acest soldat ramas fara armata?
stii tu oare cati soldati are aceasta armata. soldaticare folosesc aceste paharute cu lichid pentru a-si castiga " razboiul/ lupta"
razboiul cu trecutul, cu himere, cu boli, cu dusmani, dintre care cei dintii ei isi sunti lor insisi.
poate odata vorbim si despre asta.
ti-am zis, poate, cand ajungi in piata folositilor, paharutele sunt la dispozitie pentru toti.
si bere, si vin, si tuica, si wisky, si votca, si rachiu si drojdie, si zeama de pufoaica, si tot felul de licori destinate luptei.
luptei cu tine, cu trecutul, cu viitorul, cu himere, cu altii. si intre altii sa stii ca cel dintai esti tu...................

dezordinea/ mama timpului

azi. 17 august 2012.
in timp ce scriu acest text, ne aflam intr-o parte a universului care reprezinta, dupa spusele celor mai intelepti din rasa noastra, cam patru procente din intregul sau.
ca am fi in fapt un fel de eroare a acestuia, ramasita a unor mecanisme probabilistice desfasurate in urma cu un timp, pe care nici nu are rost sa il numesc aici.
suntem intr-un " colt" al acestei fractiuni extrem de minoritare. cat de hilar suna, un " colt". ca si cum am putea vreodata sa stim adevaratul sens al acestiu " colt".
 nu vom sti decat tot ce ne spun inteleptii rasei noastre, inarmati cu ceea ce au produs ei mai bun
acest colt, numit de ei galaxie, de la grecescul care denumeste un fel de cerc laptos, de lapte, se misca in raport cu toate celelalte sisteme similare, cu niste viteze ametitoare, cu atat mai mari cu cat sistemele sunt mai indepartate. un tip numit Hubble a facut o gramada de calcule acum vreo suta de ani aproape, dar cine sta sa-l asculte pe asta. noi am avut intre timp razboaie, nazism, comunism, ghetouri, bombe nucleare, genociduri, disparitii de rase de animale si plante, intoxicari ale planetei pe care traim, moda, marijuana, fbi, zidul berlinului( grotesca caricatura a celebrului mare zid chinezesc), si multe altele.
deci acest colt, simpatic numit acum vreo doua mii si ceva de ani, calea lactee, fuge departe de orice alta surata de-a sa. sa ne protejeze sau sa ne indeparteze? cine mai stie. la asta acei intelepti nu dau un raspuns.
in acest suvoi de lapte, traim intr-un tarc luminat de un soare, care mai are cateva planete in afara de noi, si care pompos se numeste sistem; sistemul solar.
nimic mai comun si des intalnit in toata lumea cunoscuta. da, dar este al nostru.
acest sistem solar la randul sau, se misca cu calea laptelui, printre alte formatiuni, cu o viteza de peste doua sute douazeci de kilometri pe secunda. cu noi in el.
soarele, cel care da lumina in acest sistem, este tanar si nelinistit, astfel incat la cel mai mic stranut al lui, ne-ar duce la pieire in cateva minute( parca vreo opt mi se pare). tot el insa ne ajuta sa traim, ne-a ajutat intotdeauna cand nu ne-a omorat.
pamantul care ne este mama , strabate un ocol imens, caruia, ca sa nu-i stim lungimea, l-am facut timp, si i-am zis an, fugind literalmente" de rupe pamantul" cum ar zice bunica, cu o viteza de peste treizeci de kilometri pe secunda.
in fiecare secunda. da, chiar si in asta in care eu scriu. chiar si in aia in care tu citesti. pamantul zboara ca nebulul, cu noi pe el. 
in jurul sau se invarte cu o viteza de patru sute saizeci si cinci metri pe secunda, adica mult mai mare decat viteza sunetului, care este cam trei sferturi din aceasta.
fuge urmarit indeaproape de un soare care sta sa stranute in fiecare milisecunda, si sa ne rada.
fuge ca nebunul printr-o haita de fiinte virtuale care se intrec care mai de care, sa arunce la tinta, inspre noi, cu cam 2 milioane de pietre, unele mai mari ca altele. de la cele cat nisipul pana la cele cat o tara ca romania.
fuge sa se fereasca de aceste pietre sau ca sa le intalneasca. iarasi ai nostri intelepti nu se pronunta.
pamantul, mama noastra cum i-am zis noi vrand parca sa-l imblanzim este un monstru care este rotund, cu o raza de peste cinci mii de kilometri. dintre acestia, peste 99 sunt absolut dusmani ai nostri. in centru sunt temperaturi esitimate de peste cinci mii de grade.
traim pe o " scoarta"( intelept ales acest termen), de maxim 40 kilometri grosime, care vrea sa ne apere de toata aceasta grozavie de pietre topite si temperaturi si presiuni incredibile.
si stii care este culmea? pe aceasta scoarta, alte trei sferturi ne este improprie vietii, fiind acoperita de ape si inca in acestea nu stim sa traim noi, ci doar o parte din hrana noastra si din pericole.
din ceea ce a mai ramas, adica un sfert, alte trei sferturi sunt fie prea calde, fie prea uscate, fie prea reci, fie prea cine stie cum, pentru a putea fi locuite.
si astfel din tot acest pomelnic si insiruire de date aleatoriu puse la capat, asemeni tesaturii cu model fantastic a unui covor fermecat, ar rezulta ca noi am putea sa ne numim cea mai inalta treapta a dezordinii existente. 
si ca in vreme ce toata aceasta dezordine incearca in fel si chip sa se dezintegreze, noi vrem sa ne integram . sa o cercetam, sa o intelegem, sa o controlam, sa o folosim, sa o " reciclam"
si atunci, departe, foarte departe de noi, un semen al nostru a gandit, a visat sau poate a primit ceva extraordinar: o masura a tuturor lucrurilor TIMPUL
pentru ca nu se putea concepe viteza cu care se misca pamantul in jurul soarelui, am masurat aceasta distanta uriasa  cu noua masura si asa am ajuns sa avem un an.
fara nici o legatura cu distanta. pur si simplu un an.
la fel, pentru ca nu puteam gandi cat de repede se invarte sfarleaza, am masurat-o si i-am zis zi. ca sa o putem masura cu noi, sa putem astfel sa ne masuram cu ei.
de fapt, acel intelept care fie a gandit, fie a visat, fie a transmis si el ce i-a fost dat, ne-a aratat un adevar pe care poate maine poimaine, poate chiar acum cand scriu, alti semeni ai nostrii intelepti il vor scrie mai clar in insemnarile lor:
DEZORDINEA ESTE MAMA TIMPULUI. TIMPUL NU POATE SA PROVINA DECAT DIN DEZORDINE.
in fapt este chiar creat pentru a putea masura astfel dezordinea insasi.
noi insine , atunci cand ne nastem, incepem sa ne masuram cu aceasta masura.
si incepem sa ne distrugem. si masuram distrugerea cu ore, zile, ani, nu?
nu exista un timp pentru a masura lucrurile bune.
nu exista un timp pentru fericire. pentru dragoste. pentru bine.
timpul masoara numai dezordinea din care s-a nascut soi o va face atat timp cat aceasta dezordine va exista.
surprinzator, cel care i-a transmis acelui intelept de demult( VEZI NICI NU MAI ZICEM DE DEPARTE_ ZICEM DE DEMULT) aceasta cheie de masura a ceea ce suntem si ne inconjoara, nu a uitat sa-i de aceluia si adresa incuietoarei la care se potriveste aceasta cheie, spunandu-i:
" atata vreme cat te vei plimba cu aceasta cheie la brau, avand-o inodata pentru a nu o pierde, vei putea masura cu ea tot ceea ce esti,ai, simti, tu, ceilalti si tot ceea ce va inconjoara. insa cheia are o incuietoare la care se potriveste. odata ce o vei gasi, cheia se va potrivi acolo si vei ramane fara masuratoare, tu, ceilati, ce esti, ce ai si tot ceea ce te inconjoara.
odata cheia pusa acolo, timpul s-a terminat. nu mai este."
si asa de mult ne-au placut cele spuse de cel care ne-a spus acestea, incat repede le-am transformat in vise, povesti, dorinte, stari, religii, teorii, arte, reprezentari, cine mai stie in ce.
am creat incuietori virtuale in care sa ne inchipuim ca putem sa punem cheia data spre masurarea dezordinii.
am inventat locasul dragostei. cand punem virtual cheia acolo, timpul se suspenda.
am inventat locasul vietii vesnice
am inventat locasul mortii
l-am inventat chiar si pe stapanul cheii ca pe un locas, spunandu-i pe nume: atemporalul, vesnicul, cel fara de inceput si fara de sfarsit
am inventa locasuri numite dupa unii nirvane, shambale, raiuri, iaduri, zero absolut., tot felul de inchipuiri virtuale.
acestea toate ne permit sa intuim cum ar fi cu cheia pusa in locasul ei.
dar fiind virtuale, nu le putem materializa. stii de ce?
pentru ca toate creatiile noastre sunt paradoxuri ale ordinii virtuale create din dezordine, intorcand lucrurile cu susul in jos.
cream in dezordine, reguli, constante, modele, zei, dumnezei, si toate celelalte, ca niste luminatori care sa ne ghideze in intunericul care nu ne lasa sa vedem locasul unde trebuie sa stea cheia ce o purtam la brau si cu care masura.
nu intelegem ca aceasta intreprindere< masurarea dezordinii cu un instrument faurit chiar din ea. este in sine paradoxala.
cand vom putea sa gasim locasul , sau ne va fi gasit el pe noi, nu vom sti asta. caci tot ceea ce stim este legat de timp si masurarea cu acesta.
tot ce suntem, avem noi si ceilalti, si tot ceea ce ne inconjoara, este masurat in timp: secunde, nanosecunde, zile, luni, ani, ere, ani lumina si multe alte masuri , avataruri ale cheii unice. cand nu mai ai sistemul de masura, cheia, nu mai ai timp, nici tu, nici eu, nici altcineva din noi, din afara noastra.
atunci dezordinea ia sfarsit, odata cu timpul. atat timp cat timpul( ce constructie paradoxala in sine ) nu va inceta sa existe, sa masoare si sa ne fie la indemana, dezordinea nu va inceta.
ordinea..........aaaaaaaa.asta este altceva. dar nu cred ca vrei sa vorbim despre asta acum......
mananca intai ceea ce ti-am pus pe farfurie acuma, caci este un fel de mancare pe care, daca nu-l mananci tu pe el, te devoreaza el pe tine.
pofta buna si mare