nadir

nadir. 

un cuvânt inventat de oamenii din orientul mijlociu, cei care sunt tributari unui model ciclic, circular al lumii, vieții și existentei, pentru a întregi reprezentarea tridimensionala a evenimentelor.

atunci când ești cu picioarele pe pământ  ai un plan și doua puncte care iți realizează un sistem de orientare în viata:

- consideram o linie imaginara care ar uni creștetul capului cu călcâiul privitorului. aceasta linie, prelungita către cerul de deasupra capului, l-ar înțepa pe acesta, undeva la infinit, într un punct numit zenit.

- aceeași linie , prelungita însă în jos, prin călcai  către centrul pământului  si dincolo de acesta, va întâlni un alt cer, cel de dedesubt, la un altfel de infinit, într-un punct numit nadir.

- iar planul care se desfășoară înaintea ochilor privitorului, atât de departe cât pot vedea acesta  deschiși sau închiși, atunci când te rotești, se numește ca fiind orizontul fiecăruia, centrat în el însuși.

cred ca cea mai buna asemănare a celor descrise cu un obiect familiar copilăriei fiecăruia, ar fi un titirez.

copil fiind, în vreun parc, acasă  pe camp sau în vreun castel luxos cu săli imense frumos ornamentate, ne învârteam, încercând sa cucerim lumea, pana cădeam, un pic amețiți însă încântați.

pentru a " vedea " zenitul, ar trebui ca sa ne uitam "în sus", adică într-un fel de exercițiu de îndrăzneală subita, sa ridicam capul amenințător către cerul de deasupra. lumina ne orbește în scurt timp, chiar și în lipsa soarelui, semn ca nu suntem în cea mai buna poziție  ca și cum un gardian ne-ar avertiza:' este periculos sa te uiți prea mult în sus. iți vei dori sa nu mai apleci capul ori asta este starea ta naturala; cu capul plecat"

pentru a putea cuprinde întreg orizontul, dealtfel în mod pervers pus sub ochii noștri imediat, fără putere de tăgadă,  ar trebui sa ne " învârtim  într-un continuu. 

căci ceea ce am vedea dacă nu ne-am învârti, ar fi numai un mic fragment din orizontul pus la dispoziție, și ar fi păcat. 

învârtirea prea susținută însă, ne va genera amețeală,  ca și cum un alt paznic pus anume acolo, ar zice" nu este bine sa te învârti prea mult, orizontul nu este posibil a fi cuprins de tine mereu, întrutotul. nu ai putea sa te învârti pe atât de repede, încât sa-l cunoști  și sa nu plătești asta cu viata". 

chiar dacă este " sub ochii tai". 

ce paradox.

nadirul însă, este cel mai greu de intuit dintre aceste repere fiintiale.

ca sa te uiți și sa " vezi" zenitul, te uiți deasupra ta.

ca sa vezi orizontul, te uiți de jur- împrejur

ca sa vezi nadirul, ar trebui sa începi prin a-ți trece privirea prin tine. 

căci nadirul este infinitul de sub praful aflat sub tălpile picioarelor tale. 

ar trebui sa închizi ochii și sa-i trimiți pe aceștia într-o excursie inițiatică extraordinara, care va începe cu tine.

ochii vor " cobora" în nas, văzând tot ceea ce ai" mirosit" în aceasta viata.

apoi vor merge" în gura", cautând sa vadă tot ceea ce a ieșit sau intrat pe aceasta poarta, către sau dinspre tine.

vor merge mai apoi în inima și vor vedea tot ceea ce din greu încerci sa ascunzi acolo, în " sfânta sfintelor'

apoi se duce în stomac , căci nu-i asa, suntem ceea ce mâncăm

vor merge cei doi călători gemeni mai departe către centrul plăcerilor noastre sexuale, cautând sa vadă cu ce ne-am putea " lauda" ca trofee primite sau smulse în turnirurile vieții noastre, a fiecăruia.

vor mai vedea aceștia și picioarele care vor povesti celor doi vizitatori vremelnici, toate drumurile unde ne-au dus, casele și oamenii după care ne-au alergat, sau de la care ne-au depărtat.

vor mai asculta și povestea tălpilor care au călcat sub greutatea proprietarului, gâze, viermișori  frunze uscate, iarba verde, nisipul plajei, piatra munților  covoarele din casa mamei, mochetele din casa iubitei  sufletele celor ce și le-au pus sa ne fie ajutor la călcătură și peste care am călcat cu sau fără voie.

după ce aceasta călătorie se va fi terminat, ochii vor fugi către infinitul de jos, ducând acolo cu ei tot ceea ce au adunat. 

la infinitul de jos, aflat sub picioarele noastre, numit nadir, vor ajunge " cât ai clipi din ochi"

nu din ochii deschiși, ci din cei închiși.

 nadirul este locul cel mai de jos. 

pe nedrept gândit drept locul unde nu ar trebui sa se afle nimic. 

și unde nu ar trebui sa ajungi nici tu.

eu cred  ca nadirul este, fără doar și poate, locul unde am cea mai mica energie. eu și zodia mea. 

locul unde soarele este la mijlocul somnului sau, cel mai adânc somn, numit de mine noapte.

nadirul este miezul nopții zilei de ieri.

este în același timp și miezul nopții zilei de maine.

la nadir te simți sleit de puteri. de idei. de plăcere. te simți aproape bolnav, fără boala. 

iți dorești un fel de singurătate, căci nu îmi place sa ma vadă ceilalți astfel.

este locul unde arat urat, unde sunt la minim, unde strălucirea este doar o amintire, bucuria un vis.

nimeni nu-și dorește sa ajungă la nadir.

și acum am sa-ți spun un secret, poate cel mai mare secret. 

nadirul nu are un paznic. 

zenitul și orizontul au fiecare câte unul( unii zic ca ar fi același, deghizat anume ca sa înșele; nu știu aceasta)

ca sa ajungi la zenit, acolo unde noi toți împreună și fiecare ne dorim sa ajungem,trebuie sa fii îndrăzneț  sa ridici capul. sa înfrunți cerul. sa-l obligi sa te accepte, începând chiar cu privirea ta, prima aruncata.

paznicul anume pus acolo, va încerca sa te amețească  sa te facă sa înțelegi ca doar privirea către acolo este deja un privilegiu. ajunsul la zenit poate fi doar un vis.

ca sa ajungi la orizont, jocul este încă și mai înșelător, fiind în aparenta și mai la îndemână pentru fiecare;

mai întâi în care parte sa o apuci, fiind orizontul generos împrăștiat de jur împrejurul tău. o infinitate de posibilități.

 în fine, te hotărăști pentru o felie mica de tort, iți iei cu tine haina, desaga cu merinde, cântecul ce ai fost învățat  și pleci într acolo. numai ca pe cât de mult mergi, pe atât de departe rămâne el, orizontul.

acela pe care le-ai ales. cele pe care nu le-ai ales, nu se îndepărtează  ci doar acesta. 

poate pentru ca paznicul are grija sa păzească depărtările de apropierea ta periculoasa. 

de ce ar păzi cineva depărtările? 

vezi tu, atunci când am încercat ca tot omul , sa ridic semeț capul către cer, acolo unde este zenitul, am făcut o mai întâi ziua. 

am fost orbit, amețit  am căzut înăuntrul meu ca o musculiță beata, imediat. 

paznicul ma observase și ma trimisese înapoi cu porunca de a nu mai încerca.

am ridicat capul apoi noaptea, crezând ca și paznicul doarme, asemeni celorlalți și ca l-as păcăli astfel. 

nu mi-a mai trimis lumina sa ma pedepsească  însă pe măsură ce priveam, cerul se umplea cu imagini, animale, eroi, zei, care sa ma facă sa înțeleg ca ei nu pot fi priviți decât de jos în sus. mi-am pus o dorință și am ales o stea. 

am zis ca atâta vreme cât acea stea va străluci  dorința va dăinui  uitasem sa vorbesc și despre mine. 

steaua dăinuie și azi, dorința pribegește căci creatorul ei este de mult sub plapuma de pământ a uitării.

apoi m-am uitat la orizont zicându mi ca de fapt a fost creat pentru mine. 

ca este " orizontul meu", care este mai mare și mai mult decât al tău.

am ales la repezeala un azimut, căci era mare graba sa plec din locul unde eram, sa-mi cuceresc orizontul. am plecat și am încercat ceea ce ți-am spus mai devreme. 

am găsit mirajul paznicului depărtărilor  cu grija lui eterna de a îndepărta ceea ce deja era departe de mine, de a ascunde la orizont tocmai ceea ce exisa acolo pentru mine.

acum însă ma pregătesc sa explorez nadirul. 

se zice ca acolo nu este paznic.

se zice ca ma aflu acolo deja atunci când as vrea sa pornesc înspre el. 

este foarte ciudat acest nadir.

este mijlocul nopții zilei care a fost. este și mijlocul nopții zilei care va fi. 

și acolo unde cele doua zile își iau una de la cealaltă puterea, acolo este locul unde fiind, vreau sa ajung.

maine vorbim despre asta. 

întrebare: vrei sa mergi cu mine la nadir?